by

Un geniu român

Acum câțiva ani mă aflam printre puținii studenți norocoși care au fost selectați să meargă la o conferință națională de Psihologie. Din fiecare an s-a luat câte un student sau doi, care avea medie mare pe semestrul precedent și am avut emoții, pentru că era cel mai mișto lucru care i se putea întâmpla unui viitor psiholog. Conferința era la Timișoara, se desfășura pe parcursul a trei zile, toate cheltuielile erau suportate de facultate (taxă conferință, taxe workshopuri, cazare, diurnă, transport), iar acolo aveam să cunoaștem cei mai mari psihologi din țară.

Eram fascinată de ideea că voi  întâlni oamenii din ale căror cărți am învățat pe timpul facultății și, ca totul să fie perfect, s-a nimerit să merg și cu cea mai bună colegă, care mi-a rămas prietenă din facultate.  Era prima oară când aveam să văd Timișoara, iar drumul a fost o adevărată aventură minunată! A fost un program încărcat, nu am ratat niciun workshop, nicio sesiune de comunicări, în ciuda faptului că seara eram frântă de oboseală, iar picioarele-mi erau torturate de pantofi.

Momentul culminant a fost când l-am văzut pe Daniel David. De departe era cel mai menționat autor al celor mai multe cărți care mi-au trecut prin mână. Am zis că are vreo șaizeci de ani și nu știam unde naiba e, atunci când profesorul Miclea i-a dat cuvântul. După un schimb de priviri încruntate cu prietena mea ( am crezut că-i fiul profesorului David) am rămas surprinse când am aflat că tânărul din fața noastră era cel pe care-l așteptam.

Omul are 39 de ani și este un adevărat geniu! Timp de câteva ore nu m-am putut detașa de ce spunea. Este singurul om pe care l-am întâlnit care a putut să vorbească atâta timp, fără să se bâlbâie. Știa perfect ce are de spus, nu folosea cuvinte tari, nu aștepta mingi la fileu, ca să se dea deștept, era impecabil în comunicare. Chiar și din cărțile lui poți observa modul de abordare, atât de clar și prietenos.

O să vă spun pe scurt câteva lucruri despre el, informațiile complete le găsiți pe Google. Este profesor la Universitatea Babeș-Boyal din Cluj, a creat Școala de Psihologie Clinică și Psihoterapie, care este recunoscută ca Școală de Excelență atât național, cât și internațional, este cel mai citat psiholog român în literatura internațională de profil,  a introdus în România o serie de discipline clinice (validate științific), impulsionând o mutație în psihologia clinică românească. A fost decorat cu Ordinul Național pentru Merit în Grad de Cavaler de Președintele României, la 35 de ani era deja profesor universitar doctor, conducător de doctorat și șef de catedră, ulterior devenind profesor și la o prestigioasă Universitate din New York. Este reprezentantul României în Fundația Europeană pentru Științe și are foarte multe publicații.

De curând am descoperit că are și un blog, iar după ce o să citiți asta, o să înțelegeți de ce îl ador :)

Sunt acuzat de unii că sunt “arogant” şi că “mă cred superior“. Fără a mă apăra sau justifica, încerc să explic… Nu mă cred superior şi nu sunt arogant, dar cred că trebuie să fiu responsabil în ceea ce fac, iar asta implică să fiu uneori critic cu prostia, ignoranţa şi incultura, mai ales când sunt dublate de tupeu şi promovate cu obraznicie. Viaţa mea este ghidată de ştiinţă şi sport, iar acestea, la rândul lor, sunt ghidate de performanţă şi nu sunt democratice; ”adevărul ştiinţific” nu se stabileşte prin vot şi/sau prin vocea gălăgioasă a militanţilor sau a celor care strigă cel mai tare. În ştiinţă, nu orice părere contează, ci doar părerile informate, care pot duce la performanţă. Restul este pierdere de timp preţios. A sta să asculţi părerea naivă, dar solemnă şi exprimată cu pretenţiozitate, a celor care (re)inventează lucruri deja descoperite, se feresc să citească ca “să nu-şi contamineze ideile”,  promovează cu tupeu (uneori cu farmec!) pseudoştiinţa şi non-ştiinţa, în forme şi contexte academice, şi/sau asumă semidoct lucruri deja invalidate, denotă dispreţ faţă de ştiinţă. Cred că în ştiinţă lucrurile stau, analogic vorbind, ca în fotbal; toţi suntem jucători de fotbal (a se citi cercetători), dar jucăm în ligi diferite, cu performanţe diferite. Din această atitudine rezultă, cred, critica ce mi se aduce, uneori pe nedrept, dar eu chiar iau în serios ştiinţa; ea nu este pentru mine un serviciu de rutină de la ora 8 la ora 15, după care merg la piaţă sau să-mi trăiesc viaţa…ştiinţa serioasă cere devotament, vocaţie şi rigoare, trebuind împletită în mod creativ şi fericit cu viaţa, nu văzută ca o categorie din viaţă stabilită prin orar! Poate că uneori generalizez acest stil foarte exigent şi la viaţa de zi cu zi, iar atunci greşesc, dar el se manifestă, cred eu, preponderent în contexte legate de ştiinţă (în sport mai rar căci, în timp, am trecut de la performanţă la a-l practica doar din plăcere…), şi atunci mi-l asum, fără a-l considera o formă de aroganţă, ci un demers corect şi necesar într-o lume în care iraţionalitatea şi obscurantismul sunt obraznice. În alte contexte sunt mai degrabă „low profile” şi poate prea „umanist”. Nu îmi pare rău că, în ştiinţă, nu sunt dispus să ascult sau să discut cu oricine, oricând şi/sau oriunde doreşte, vorbind despre orice şi oricum. Din respect pentru ştiinţă şi interlocutor, trebuie îndeplinite nişte standarde minimale pentru eficienţa şi sensul discuţiei în acest context. Sunt însă dispus să fac asta, şi o fac adesea cu plăcere atunci când timpul îmi permite, renunţând la standardele minimale de “eligibilitate“, ca psiholog (cu clienţi/pacienţi), ca profesor (cu cei care doresc să înveţe “ştiinţă şi cercetare” pentru a ajunge la standarde de performanţă) şi/sau, ca om, pur şi simplu (cu prieteni, cunoştinţe sau cu cei interesaţi). Acestea fiind spuse, ţin în final să precizez clar că nu susţin niciun “fundamentalism ştiinţific”; pentru mine ştiinţa este  acum cea mai riguroasă modalitate de a genera cunoaştere, fără a fi perfectă şi fără a fi probabil nici ultima modalitate de cunoaştere creată de om.

Dacă v-am stârnit curiozitatea, vă invit să-i descoperiți blogul. S-ar putea să fie unul dintre cele mai interesante din online-ul românesc. Chiar dacă profii mei din facultate au fost, fără excepție, cei mai faini profi ever, trebuie să recunosc că i-am invidiat puțin pe studenții lui :)