by

Știri în neștire

Am tot citit despre isteria din New York, după ce s-a aprobat măritișul între homosexuali și mă întreb ce va genera o astfel de decizie de-acum încolo. Recunosc că, teoretic, nu am nimic împotrivă. Poate mi s-ar părea ușor ciudat să văd doi bărbați sărutându-se, și asta din cauză că nu am văzut prea multe scenarii de astea.  Probabil că n-ar fi cu mult mai scârbos decât un cuplu normal (?), care  își face vizibile limbile, respectiv saliva care se împrăștie pe lângă orificiul bucal.

Uneori nu am nicio părere despre ceva alarmant care se întâmplă în lume. De exemplu, pentru mine, știrea că Băsescu l-a făcut pe Rege trădător, s-a dezumflat la fel cum s-a umflat: în câteva minute. E fix ca atunci când te întâlnești cu un om beat, îl lași să vorbească, iar dimineață ai uitat complet ce-a făcut. N-am văzut rostul atâtor discuții care să ocupe atâta hârtie și spații de emisie, dar mass media e ca un burețel care absoarbe orice și care rămâne așa umflățică, cu toate cele în ea, până la următorul subiect. În general, nu văd rostul dezbaterilor îndelungate pe un subiect. Update-urile sunt suficiente. Suntem capabili și singuri să rumegăm o știre, nu e nevoie de ”maiștri”.

De asemenea, știrea cu tipa în scaunul cu rotile din Timișoara, care n-a fost lăsată să intre într-un club a făcut ravagii prin toată media. Nu văd de ce atâta disperare. Ok, fata e tânără, s-a resemnat cu soarta nefastă, avea chef de o caipiroska și ăia n-au primit-o. Câte nedreptăți nu am suferit cu toții? Ce-am zis? Nu se poate, asta e. Mergem mai departe. Nu stăm să ne țigănim cu toți proștii. Or mai fi crâșme. Eu una n-am văzut prin cluburi sau baruri oameni în cărucioare, dar am văzut o tipă în cârje. Lumea se uita la ea mai ciudat, dar nimeni n-a pierdut timpul să-i facă profilul psihologic și să afle ce-a stat la baza deciziei ei sau a gărzilor care au lăsat-o să intre. În niciun caz nu ignor crucea pe care fata aia o duce, pot empatiza până la un punct, dar nu-mi fac un scop în viață din asta. Mentalitatea e de așa natură, încât, oricât ai încerca să tratezi normal pe cineva care are un handicap, toată lumea e conștientă că acel handicap există și, inevitabil, comportamentul este corespunzător. De exemplu, dacă eu vorbesc cu un nevăzător și îi spun că în ziar a apărut o știre de care el e interesat, încep să i-o citesc, iar asta îl poate face să se simtă prost, amintindu-i-se a nu știu câta oară că el nu vede.

Nu cred că citesc mai mult de 10 știri pe zi. De cele mai multe ori, citesc titlul și dacă e ceva interesant, mai acord atenție unui paragraf. Da, știu, trebuie să fim informați. Informați, nu îndoctrinați, da? Pe mine informațiile din ziare nu m-au ajutat prea mult. Nu mi-au schimbat viața și am constatat că pot trăi și fără ele. Sunt foarte multe știri de umplutură, care nu-mi aduc niciun beneficiu, nici măcar satisfacția că sunt informată.

Politica nu mă mai interesază absolut deloc și cred că renunț la ideea cu dreptul civic de a vota ori de câte ori este cazul. Pentru mine e ca un glob uriaș plin de moloz, impenetrabil, care scuipă des, și tot ce pot să sper, e să nu-mi vină rândul în a fi ochită. Nu știu cum rezistă alde Badea să vorbească în fiecare zi despre asta, de câțiva ani buni. Poate de aia m-am plictisit să-l urmăresc și pe el. Ar putea face un pamfet de cancan-uri. Am mai râde și noi cu el pe alte subiecte.

Știrile sportive sunt, de departe, cele mai mari imbecilități create vreodată.  Nici nu merită să consum prea mult text cu ele pentru că ar însemna să descarc tot limbajul porcos pe care-l am în vocabular. Nu sunt decât niște vome scoase pe gură de niște bunăciuni.

Mi-e teamă că a ajuns să nu mă mai mire nimic din ce se întâmplă. Probabil m-au călit prea multe breaking news, care n-au rupt nicio scobitoare, poate că după o vârstă nici nu mai iei în serios orice ți se oferă și fiecare învață singur cum să-și facă propria selecție, după mintea și educația sa.