by

Povestea lui Puf

Stăteam azi în fața laptopului și mă gândeam că am chef să scriu despre ceva. De obicei, încep ziua cu vreo zece idei (o parte dintre ele visate noaptea) și până ajung să le scriu, jumate mi se par tâmpenii, un sfert – neinteresante, iar din celălalt sfert începe trierea cea mai dureroasă, din care, de cele mai multe ori, nu rămâne nimic. Mi-am zis că n-am să mă forțez niciodată să scriu pe blog, nu am target, nu vreau să-mi fac un scop în viață din asta și, deci, cel mai bine e să vină de la sine. Subiectele de blog sunt ca atunci când se înnorează și se întreabă lumea dacă vine ploaia. Nu? Nimic? Ok, poate mâine.

Cum în fiecare zi ne întâlnim cu tot felul de situații, atunci când ai un blog, îți vine să le împărtășești. Și mă gândeam, nu interesează pe nimeni că Puf a făcut conjunctivită și a trebuit să-l tundă în jurul unui ochi pentru a-i face tratament, iar acum arată ca un pirat din Caraibe. De asemenea, nu mai are farmec faza din farmacie, când a venit o babă să spună că a văzut la teve o reclamă a unui medicament și și-a dat seama că și ea are simptomele alea sau că la amanet te fură cu actele-n mână.

Apoi, mai este problema că mă plictisesc scriind. Încep cu un entuziasm, apoi, la un moment dat, nu mai am chef să spun tot ce am de spus, fac o concluzie scurtă și gata. Astăzi m-am gândit că, atunci când voi fi bătrână și acest blog va mai exista, mi-ar plăcea să știu că, prin vara anului 2011 am scris despre suflețelul prioritar din viața mea.

Totul a început într-o zi când mi s-a pus pata: vreau un animăluț. Un cățel. Mic. Alb. Creț. Știți cum sunt femeile, când își pun ceva în cap, e mai greu să le urnești. Și am început cercetările, cu amicul Gugăl. Am aflat că ce vreau eu se numește Frise. Bichon Frise. Apoi am început să caut cât costă, unde, ce, cum. După lungi căutări cu peripeții, tentative de păcăleală asupră-mi, minute consumate și nerăbdare, s-a produs minunea: am găsit fix ce-mi doream, tooohohocmai la București. L-au făcut pachețel și mi l-au pus pe Intercity, cu direcția Iași.

Greșeala celui de la care l-am cumpărat a fost că mi-a dat numărul de telefon al nașului de pe tren. Și din oră în oră sunam să întreb ce mai face Puf. Etimologia sentimentală a numelui nu v-o spun, pentru că e ceva personal. M-am postat pe peron cu 45 de minute înainte să ajungă trenul, țigările erau din belșug, iar eu eram emoționată ca la maternitate. Venea puiuțul!

Când, într-un sfârșit, a ajuns, m-am repezit în vagonul restaurant, unde găsesc într-o cutie, un puf mic, încă în viață. Bineînțeles că aveam acasă pregătite toate pentru noul venit, de la pempărși, până la piept de pui fiert, gata mărunțit și apă plată, special pentru el. În prima seară m-a cam speriat, era lipsit de vlagă și nu prea știam ce să-i fac. Cu copiii nu prea mă pricep și, deci, nici cu câinii. Dar am învățat pe parcurs. Dimineață deja era altă viață. A început să mișune peste tot și părea că e ok. Am zis, bă, dacă nu plânge, e bine.

Ulterior am aflat că toată pițirimea are bișon, dar maltese (hă!), însă diferența s-a observat: Puful meu nu e accesoriu, are voie să meargă pe jos, are voie să se murdărească pe lăbuțe, să se bage prin toate bălțile și să-și facă de cap oriunde, atâta timp cât se ferește să-i dau peste bot, dacă face vreo boacănă. Aș putea scrie o carte cu toate prostiuțele pe care le face, cum își creează singur scenarii de joacă, unde el este actorul principal, cum vine cu boticul ăla pufos dimineața să mă trezească, cum și-a format deprinderile de cățel, ce fățucă are când îl tund, cum se face ghemotoc lângă mine seara la culcare, cum dă din năsuc, cum urmărește el tot cu cele două măslinuțe de ochișori, cum îl mângâie și-l alintă toată lumea (până devine obositor și e ignorat), cum îl alintă iubitul meu (atent mereu să nu-l filmez, ca să-l pun pe Facebook), etc.  Era să-l arunc pe geam de vreo două ori, dar astea-s detalii. Acum e măricel, are un an, vrea fetițe și e cel mai fericit atunci când se joacă cineva cu el.
Și mă înviorează, îmi face viața mai frumoasă, mai veselă, e puiuțul meu răsfățat, la care nu pot vreodată să renunț :)