by

Politică – N/A

N-am fost niciodată vreo fană a scenei politice, mai ales că actorii sunt mai proști decât Fernando de la Caransebeș, însă, trebuie să recunosc că, uneori, nu are cum să nu mă afecteze sistemul. Bine, nu mi-aș dori nici un Berlusconi, care e un libidinos execrabil, nici un Sarkozy, care nu știe pe ce să se mai cocoațe, ca să pară mai înalt, fără să-și dea seama cât e de penibil. Să zicem că și ei sunt oameni și, așa cum nu i-am considerat vreodată un exemplu de conduită, aș putea să le ignor și porcăriile astea.

Întotdeauna mi-am făcut datoria civică de a mă prezenta la vot,  mereu informată de opțiunile pe care le aveam, mereu alegând răul cel mai bun. Nu sunt de acord cu cei care se scobesc în nas, uitându-se la Mircea Badea și, preluându-i ideile, se dau deștepți, adoptând aceeași veche deznădejde, că în țară e nasol și nu mai avem ce să facem, decât s-o lăsăm să moară. Nu știu dacă există unul mai bun ca altul, probabil singura cale de a afla este să scurteze mandatele. Este un cerc vicios și, probabil, e greu să te abții. Mă întrebam, uneori, dacă eram în locul vreunui papițoi de ăsta, oare îmi păstram cerebralitatea? Întrebarea asta și-o poate pune oricine, înainte de orice. Dar, cum suntem în tabăra astălaltă, avem armele astelalte – cuvintele fără imunitate.

Mă cam iau dracii când o văd pe madam Udrea purtând perversiuni vestimentare de mii de euro, când buzata aia mică a lui Băse sfidează idealismul, când alde Cocoș îi compromite viitorul lu’ tata, când Boc compromite viitorul țării, iar Băse urmărește (cu ochiul fugitiv), ca un cap al mafiei, cum noi ne înecăm în suc propriu.

Am înțeles că tu, ca ex-fomist, a trebuit să-ți umpli mațu’ și buzunarele, ți-ai asigurat și pensia, a ta, a mă-tii, și a neamurilor de grad II inclusiv, dar nu înțeleg care sunt limitele tale. Ca muritor de rând, mă gândesc că am ajuns să am o casă, două, o mașină, două, fetița mea alintată e semi retardată, dar e la Bruxelles, m-am cam liniștit pe viața asta, hai că poate mi-ar plăcea să conduc și eu pe străzile noastre, fără să-mi rup mașina. Hai că poate nu mai pleacă ăștia în afară la muncă sau la studii, hai că poate le oferim și lor niște condiții, că sigur s-au mai născut brâncuși sau ciorani, pe care alte țări abia așteaptă să-i valorifice.

Nu sunt adepta emigrării. Mă încăpățânez să cred că și aici poți să-ți faci un viitor, să ai un job onorabil, să-ți permiți o vacanță măcar o dată pe an, să poți fi în siguranță pe stradă, să te bucuri de frumusețea națională (și aici nu mă refer la Bianca), să fii mândru că ești român, în toate cele 365 de zile pe an. Sunt mândră de românii pe care-i cunosc, care știu că fac cinste națiunii, în anonimat.

Dincolo de mizeriile televizate sunt oameni cu adevărat buni, de calitate, frumoși, care ar avea multe de spus, de arătat, de demonstrat. Însă, oamenii ăștia sunt acaparați repede de silicoanele lu’ Buruiană sau altă pupăză. Valorile nu au cum ieși la suprafață, pentru că trebuie să treacă de toată mocirla asta în care ne facem hora. Știu, ignoranții vor spune că ei sunt imaculați, că ei nu au ce căuta acolo, că se exclud din start. Credeți-mă, într-un fel sau altul, tot am călcat sau, măcar, am fost stropiți.

Este revoltător să te duci tu, ca reprezentant al acestei țări, la un spital din afară. Stai, dragă, aici și beneficiază, ca noi toți, de serviciile medicilor cărora le oferi niște condiții atât de bune. Te duci în vacanță prin alte țări? De ce nu te urci tu, deputatule, în mașinuța aia a ta scumpă (luată din vânzări anterioare, evident) și străbați drumurile patriei, s-o faci pe-a turistul în propria țară. Uite, la mare e superb!

Trebuie să ai sânge rece ca să suporți tot ce se întâmplă în țara asta. Eu așa cred. Când vezi unul în groapă, îi întinzi o mână de ajutor, nu stai ca boul și te uiți. Ah, cumva suntem prea mulți? Depășim ceva limite cu existența noastră? Păi au fost niște fonduri europene, niște împrumuturi, niște oameni care v-au sfătuit cum să gestionați banii (probabil au mirosit că sunteți proști), vi s-a dat mură-n gură și v-ați comportant ca niște handicapați. Sper că, atunci când puneți capul pe pernă, să trăiască și conștiința voastră greutatea responsabilității pe care v-ați asumat-o.
Puteți voi să împingeți mii de euro la biserici, cu Dumnezeu nu prea faci combinații.

Într-o Românie care funcționează ca o ruletă rusească,  în care nu mai există un punct de reper, în care valorile și principiile se schimbă constant, unde mizeriile se întâmplă chiar în fața noastră, unde suntem ori neputincioși, ori incompetenți, ori dezinteresați, ori ignoranți, tot ce ne putem dori este să nu fim următorul de pe o listă nefastă.
În rest, happy fishin’!