by

Ghiveci de toamnă

Mă gândeam cu nostalgie, în timp făceam scurtă la arătător din cauza mesajelor spam, cât de frumos e începutul toamnei la Iași. Orașul prinde viață odată cu începutul anului universitar. Sute de studenți pășesc într-o nouă etapă a vieții lor, o etapă de care eu nu m-aș fi despărțit niciodată. Nimic nu se compară cu anii studenției. I-am trăit din plin, nu m-am grăbit să-i las în urmă, cursurile mă fascinau, trăiam emoțiile dinaintea examenelor, entuziasmul plusului de creativitate la proiectele pe care le pregăteam, pauzele de cafea cu colegii, profesorii faini de care mi-e dor și prietenii care mi-au rămas după absolvire.

Era interesant. Dacă eram bogată, probabil făceam facultăți toată viața. Le învățam pe toate. Numai să nu mă despart de amfiteatre. Îi cam invidiez pe ăștia mici care-și fac ghiozdanul pe mâine și-mi vine să-i urechesc pe cei care nu stau cu burta pe carte. Dar să nu bulversăm nostalgia.

Dacă invazia studenților îl face să prindă viață, Iașul devine și mai agitat de zilele lui. Timp de vreo două săptămâni e nebunie. Toată lumea știe ce va fi. E identic în fiecare an. Tarabe, blănuri, piei, mici, fum, cântări, bliz blizuri, oale, țigăneală, carusel, artificii și, la un moment dat, unii își mai amintesc și de ziua Cuvioasei Parascheva. Dacă te chinui să vezi partea bună a lucrurilor, s-ar putea chiar să-ți placă zilele astea. În situațiile de genul mă transform într-un soi de flower power, și-s OK. Chiar și dacă o să cânte Iris. Serios. Îmi place, dar nu cred că e un oraș mai exasperat de formația asta, ca Iașul. Aș prefera-o pe Sofia Vicoveanca. Sau pe Mirabela Dauer. Orice altceva, în numele diversificării!

La un moment dat trece frenezia zilelor Iasului și se apropie Crăciunul. Doamne, cât iubesc perioada aia! Să stau cu nasul lipit de geam, cu o ceașcă de ceai fierbinte și să bat câmpii cu gânduri și vise… Îmi place să fac listă de cadouri, planuri, să fie o atmosferă veselă, dar nu forțată special pentru zilele de Crăciun. Să fie ceva molipsitor pentru tot anul. Nu am să înțeleg niciodată de ce trebuie să ne forțăm iubirea de Sfântul Valentin și bunătatea de Crăciun. De ce nu poate fi o stare de spirit permanentă? Oricât de agitată ar fi viața cotidiană, cred cu tărie că avem și timp, și energie pentru bunătate și iubire pe tot parcursul anului.

Și apoi se mai termină un an. Trec repede, mult prea repede. Sau…poate noi ne grăbim? Dacă i-am lua ca atare, poate că nu am avea motive să fim triști că îmbătrânim. Eu am o plăcere deosebită să mă bucur de tot ce se poate din jurul meu. Și dacă intervin viermișori care încearcă să strice asta, e ok. Am resurse suficiente care să mă facă să merg mai departe :)