by

Gânduri de Paște

În ultimii ani am simțit din ce în ce mai accentuat sentimentul că m-am cam îndepărtat de semnificațiile sărbătorilor. Deseori, încerc să-mi amintesc cum era atunci când eram mică și mergeam cu mamaia la părintele meu de suflet și eram acolo, ochi și urechi, trăind cu intensitate momentul slubjbei. Chiar dacă aveam destul de puține păcate, mă căiam și chiar îmi doream să mă încadrez în standardele bisericești.

Cu timpul, am început să deschid cărți și să citesc teorii contradictorii celor cu care crescusem. Eram bulversată să aud că maimuța făcuse knock out Biblia, care era scrisă de oameni, în care putea fi scris orice.

Încercam din răsputeri să-mi păstrez amintirile când citeam câte o rugăciune dintr-o cărticică, iar mamaia și tataia mă ascultau cu atâta drag, când mă învățau să nu uit niciodată de Dumnezeu, pentru că în el este nădejdea. Era un sentiment de ușurare, de liniște, când știam că mă pot baza pe El.

Într-o lume în care, parcă, ne e jenă să spunem că suntem credincioși, este mai cool să fii ateu. Ai impresia că-ți conferă o independență emoțională și spirituală, că ești propriul tău stăpân și că e absurd să crezi în ceva ce nu ți s-a arătat.

Eu privesc credința ca pe un punct de echilibru, pentru a nu genera haosul. Am simțit pe pielea mea că, atunci când nimic și nimeni din jur nu-ți poate oferi siguranță, e mai bine să te întorci spre Dumnezeu. Suntem ipocriți că apelăm la El doar când suntem disperați, dar, în ignoranța noastră, credem că El este iertător și ne înțelege.

Erau timpuri când doar în biserică îmi găseam liniștea de care aveam nevoie. Stăteam zeci de minute, pur și simplu să mă gândesc la mine, la viața mea, la oamenii din viața mea. Aveam, parcă, mintea mai limpede și speram să mă reîntorc acolo cât mai des.

Întotdeauna se pot găsi contraargumente științifice care să ne îndepărteze de biserică și da, sunt preoți care nu fac cinste creștinității, dar nu trebuie să facem o scuză din asta. Ei sunt, doar, niște intermediari ai legăturii noastre cu Dumnezeu. Și am găsit o explicație a unui gest pe care majoritatea îl adoptă: cred în Dumnezeu și de acasă, port credința în suflet și nu trebuie să merg la biserică, ca să demonstrez asta. Ei, bine, și diavolul crede în Dumnezeu, dar nu-l slujește. Nicidecum nu e o injosire să fii milostiv în fața Domnului, mai ales că nu e un efort.

În mentalitatea colectivă, Sărbătorile sunt doar un prilej de a mânca foarte mult, norocul de a avea câteva zile libere sau, pentru adolescenți, este o ocazie de a ieși la pupăceală cu iubiții. Se merge la biserică după 12, pentru că nici la slujba Învierii nu avem răbdare să stăm și vedem cum se sparge gașca imediat după ce am luat lumină.

Post nu mai ținem și nici măcar nu știm cum. Postul nu înseamnă doar să nu mănânci carne și, în rest, să fumezi, să faci sex, să bei, să înjuri, să GÂNDEȘTI păcătos. Postul înseamnă ca, timp de trei zile, măcar, să fii devotat trup și suflet iertării, departe de ispite, aproape de căință și de Dumnezeu.

Cu gândul că și eu, la rându-mi, voi reveni la apropierea de Dumnezeu pe care am simțit-o cândva, vă doresc să apreciați această zi și să vă bucurați că cineva, la un moment dat, ne-a salvat.
Să aveți un Paște fericit și să nu vă fie rușine să credeți! :)