by

Din viața unei femei, să luăm aminte.

Capitolul II
Cronica unei nașteri neașteptate

(scris de: geta, mămica)

… neașteptate atât de devreme. DPN-ul (data probabilă a nașterii, pentru neștiutori – huo!) – 2 iulie. Bun. Timp berechet pentru sezonul cireșelor. Nu am de gând să ratez nicio zi. Am toată luna iunie să-nfulec porția de două  kile de cireșe/zi. De ce cireșe doar în iunie? Pentru că, mediocrilor – ca să cităm din robotzei pen’ că-s la modă – în timpul alăptării sunt interzise (cel puțin cantitatea care mă satură pe mine – will not settle for less).  
Sunt programată sa nasc la Spitalul Caritas. Țeapă. Domnu’ ministru Cseke Atilla (cred că l-am spelluit correct, if not I don’t give a shit – nu merită sa googălesc pentru un lucru atât de neînsemnat, mai ales că-s pe un shitty internet stick ) se hotărăște să reformeze sistemul de sănătate. Îmi închide spitalul. Ok. Mi se dă back-up. Spitalul Bucur. 
7 iunie
Prima întâlnire cu noul medic care-mi urmărește sarcina. Mi se recoltează chestii diverse pentru analize și mi se spune să revin într-o săptămână.
10 iunie
4 zile mai tarziu. Nu, 3 (dammit, do your own maths –  eu am terminat litere). 37 de săptămâni. Din câte? HELLO?!?!? Din 40, d’oh.  Mă pregătesc să merg să-mi cumpăr porția de cireșe. Fac un șușu înainte de a pleca de acasă. Regulamentar pentru o gravidă. Cobor la mașină. Simt că mă scap pe mine. Too late. Nu se oprește. Dammit, chiar nu-mi mai pot controla vezica, WTF?! Hopa… asta-i apa. Whoops. Mi s-a rupt apa. Dar asta se-ntâmplă doar în filme, mi s-a zis. Adică nha, e mai rar. Panic. Sun doctorița care-mi monitorizeaza sarcina (adică persoana pe care abia o cunoscusem cu cateva zile-n urmă) și-o-ntreb ce fac. Mă-ndrumă spre camera de gardă a spitalului.  Noroc că am bagajul pregatit pentru spital. 
Ma sui in mașină cu soțul și pornim către spital. Tot ca-n filme. Cu claxoane. Numai nu scoate capul pe geam să strige că are o gravidă în mașină, about to give birth. În ignoranța mea eu mă și vedeam cu capul bebeului ieșind în drum spre spital, deși încă nu aveam contracții. Ajungem la spital și sunt internată. De abia acum începe distracția. Așteptăm dilatația. (aici sunt niște poze demențiale de feisbuc). Ajunge și nașa să se asigure că nu leșina soțul hihi. Kiddin’. Eu am, de fapt, nevoie de sprijin psihic. Încep să regret ca am optat pentru nașterea naturală. Fără vreo anestezie. Distracție all the way. 
Ajungem la contracții d-alea serioase. (atentie, SPOILER pentru viitoarele mămici). Dureri înzecit mai intense și mai lungi decât cele de la menstruație. Sosește si momentul culminant. Dilatație 7,5. Ajunge și d-na doctor să se distreze și dumneaei cu noi. Urmează să ne cunoaștem mai bine (ca ăia din reclama de la sucul ăla…). Ma urcă pe acea masa unde, SE STIE, dispare orice urma de intimitate. Dureri îngrozitoare. Gurița mea zice ca e totul ok, că pot trece prin asta ca o eroina, însa ochișorii mei sunt ca ai unui junkie cerșind doza, eu, respectiv, un anestezic, ceva. Am și grimasa specifică drogătelului. (și pentru asta există o poză care n-o să vadă lumina feisbucului, perverșilor).
Nașă-mea, la 3 metri în spatele meu (e și ea medic, i s-a permis prezența undeva in background) imortalizează momentele interesante (porn material) în timp ce e pe telefon cu soțul. Mine, who’s else? Mai e puțin și se dădea în direct pe la OTV (vorba Marcelei). Iese gâzuța (nu voi fi foarte sugary and stuff pentru că nu asta e abordarea povestirii). Nu, nu e ca-n filme. Nu ți-o pune-n brațe nimeni.  În acele momente numai asta nu-ți dorești. Ești epuizată, și-n plus distracția continuă. Se coase. Da, da, chestia pe unde a ieșit bebe. Nu mult, vreo 30 de minute.  Se face o tentativă de anestezie.  În sfarșit, terminăm. Cu cusutul. Când cred că-n sfarșit pot adormi (este ora 00,30 iar membranele mi se rupseseră pe la 18,30) mi se spune că trebuie să-mi frec burtica…toaia, mai degrabă, vreme de 2 ore, timp în care tre’ să te lupți și cu rămășițele de anestezic, și cu sticla cu gheață care ți se plasează între picioare. Ok. Acum e momentul să suni un prieten, dacă ai vreunul atât de apropiat încât să-ti permiti să-l suni la o asemenea oră și să-ntrețină o conversație c-o lăuză, evident nu prea coerentă. Noroc că se gasește.
Zilele urmatoare…
Spital de stat. Fără rezerve private. Colegele de salon sunt o loterie. Nu mi le pot alege eu, ci asistenta. Mă asigur că va fi draguță cu mine, băgându-i de ceva dulce în buzunar. Da, am dat șpăgi în dreapta și-n stânga și n-am jucat cartea “Eu sunt sigură pe mine și stiu care mi-s drepturile de asigurat”. Nu de alta, dar nu vroiam să ajung în salon cu vreo etnică. A fost totuși riscant pentru că sunt cam negruță și eu și s-ar fi putut interpreta. Mă rog. S-o fi prins doamna asistentă de originea mea pen’ ca fii-mea l-a moștenit pe tac-su, care-i un albinos. 
Ajung într-un salon de 2 paturi, cu frigider, însă fără duș. Eh, acceptabil, putea fi și mai rău. Va trebui să mă spăl pe nivele (la chiuvetă, frecând, pe rând, diferite părți ale corpului, eh, nu vă mai explic, mai toți am stat, la un moment dat, printr-un cămin studențesc  unde dușurile erau de neutilizat ). Pfiuuu. Colega ariana. All the way. În sensul că-i blondă. Ok. N-o să am cu cine face mișto. Asta e. Win some, lose some.
Zilnic suntem îndreptate către toaletare ca niște vite. Sunt defeminizată. Nu, dezumanizată. Nu am mai facut duș de 4 zile, nu mi-am mai aranjat părul, machiat, aranjat, de tot atâta timp. Mai am 48 de ore și mă externez. Or să treacă. Între timp iau contact cu multe etnice la sala de alăptat. N-ai ce-i face, sunt peste tot. E una care, probabil, e stereotipul. E bruneta decolorată like 2 years ago cu părul lung, are o voce groasă (clar fumează și-a fumat toată sarcina pentru că a nascut un prematur de 1,400 g), își laudă plodul întruna și pe umăr are un tatuaj verde (d-ăla făcut acasă) în formă de inimă, înauntrul căreia se găsesc literele SORIN. Stăpânul, probabil. Cel care-i dedică manele (normal că ringtone-ul telefonului ei e o manea) apoi îi umflă ochii. De fapt, a și mărturisit că a fost amenințată de către soț că, dacă nu crește “prințesa” o umflă-n bătaie, declarație clară de iubire. Iubire către fii-sa, nu? 
Știu că mureați de curiozitate să știți în detaliu cum arată una dintre cele mai importante zile din viața unei femei. Povestea și personajele sunt bazate pe fapte reale.