by

#colectiv

Ultima dată când am avut sentimentul că puteam fi eu, a fost în martie. În timp ce zburam spre Veneția, un pilot s-a gândit să se sinucidă, trăgând după el 150 de suflete care se aflau la bordul avionului. Atenționasem părinții că mă voi deconecta total în cele 4 zile, așa că orice s-ar întâmpla în timpul ăsta, va trebui să se descurce sau să aștepte până mă întorc.

De regulă, știrile încep cu informații puține: ”un avion s-a prăbușit”.
Numai ei știu ce-au trăit până s-au clarificat știrile, mai ales că am luat legătura cu ei la vreo 6 ore după ce-am aterizat.

Dumnezeu știe de câte ori am fost în localuri cu risc gen Colectiv. De fiecare dată întram cu atitudinea “wtf – YOLO – unde-i barul”. Îmi imaginam scenarii tragice din care făceam glume, dar speram din tot sufletul să nu ni se întâmple nouă, să nu se întâmple tocmai atunci.
Când ieși la o petrecere în weekend, de obicei te deconectezi de orice și tot ce vrei să faci e să te distrezi. Nu e locul și nici momentul să strici cheful.

În ultimele zile am văzut, am ascultat și am citit absolut tot ce mi-a căzut pe mână despre tragedia de la Colectiv.
Nu prea am știut ce să fac în tot timpul ăsta. Chiar dacă am avut tabieturile de weekend, eram tot acolo.
Mă doare sufletul de suferința atâtor oameni… Mi-e frică de ce-au putut trăi. Nu cunoșteam pe nimeni, dar parcă erau de-ai noștri, din gașcă.

Mă gândesc la oamenii pe care-i iubesc și mă sufocă numai gândul că ar păți o tragedie. Să pui capul pe pernă și să nu-ți mai îmbrățișezi persoana iubită, să nu o mai săruți de noapte bună, să nu mai ieși la bere cu oamenii aceia cu care ai atât de multe de vorbit, să ți-i amintești așa cum îi știi tu și să ți-i închipui murind în chinuri.
Sunt încercări ale vieții care deja nu mai au logică. Parcă nu există criterii de departajare după care ești ales când și cum să te stingi.

Mă gândesc de câte ori am alunecat, am călcat strâmb, m-am împiedicat, de câte ori mi-am prins o mână sau un picior undeva, sau de câte ori era să dea vreo mașină peste mine. Și mă întreb cum de am scăpat. Noroc? Dumnezeu? Soartă? Eu? Oricine putea fi în locul lor. Oricine. Oricine!

Cred în Dumnezeu. Și îmi asum asta. Așa am crescut și nu-mi pare rău. Și mai cred că avem liberul arbitru. Noi, oamenii, luăm deciziile. Decidem dacă, când, cum, de ce. Dacă ne-am asuma deciziile, am înțelege mai multe. Mai cred că nu ar trebui să se investească atât de mult în lăcașele de cult. Nu cred că lui Dumnezeu îi place așa mult boieria. Nu înțeleg și nu mă interesează gradele de sfințenie ale preoților. A fi preot e un har, nu un privilegiu. Nu văd de ce ar exista o instituție a lor, mai ales că sunt puține biserici care fac ceva în folosul comunității, iar alea de regulă sunt în părțile rurale.

Au fost articole cu încărcătură emoțională mare, au fost mărturii și imagini greu de digerat. Și povestea nu s-a încheiat. Suferința continuă. Nici nu știu de unde să ai atâta putere să treci prin astfel de momente.
Mi-aș dori din toată inima să nu mai dăm și să nu mai luăm șpagă.
Mi-aș dori din toată inima să respectăm legile, regulile și normele de funcționare în societate. Să nu mai fie zmei contra curentului.
Mi-aș dori să ne plătim toți măcar asigurarea de sănătate. Costă doar 58 de lei pe lună.
Mi-aș dori să nu stricăm ceva bun.
Mi-aș dori ca doctorii să fie plătiți așa cum se cuvine, pentru că merită. Și mi-aș mai dori ca oamenii legii să fie plătiți suficient, încât să merite efortul să ne apere.
Mi-aș dori ca oamenii cu funcții importante să-și facă treaba și să fie corecți.
Mi-aș dori din toată inima să nu (mai) facem rău celor din jur. Să fim mai buni, nu doar de Crăciun.
Mi-aș dori ca oamenii să comenteze din spatele calculatorului ca și cum ar spune cuiva în față.
Mi-aș dori ca oamenii să nu mai judece ceea ce nu cunosc sau nu înțeleg.
Mi-aș dori ca oamenii să se oprească din goana după avuție și mi-aș dori să nu calce pe cadavre pentru obținerea ei. Mi-aș dori ca lumea să înțeleagă că nu poate cere, fără să dea.
Mi-aș dori ca țara asta să nu mai fie bolnavă, ci să o tratăm, să o ridicăm și să meargă cum trebuie. Funcționează doar pe baza unor mecanisme care merg împreună.
Mă bucur tare mult că voi ăștia ai mei trăiți. Mă bucur că nu mă puneți deocamdată la pământ de durere. Vă rog mult să aveți grijă de voi. Nu sunteți din întâmplare în viața mea.
Am învățat multe zilele astea.
Să fiți bine și să vă îmbrățișați oamenii iubiți astăzi, pentru că mâine nu se știe ce va fi.