by

Cine ești atunci când lumea nu se uită?

Există o teorie (nu mai știu dacă a mea sau a vreunui geniu) care spune că purtăm câte o mască pentru fiecare eveniment din viața noastră. Astfel că, atunci când suntem la serviciu, ne punem masca de serviciu, când suntem la distracție, ne punem masca de distracție, când suntem cu partenerii de viață, ne punem masca corespunzătoare și tot așa, ajungând să avem un adevărat arsenal de măști.

Dacă ne-am putea observa purtând fiecare mască în parte, am spune cu ușurință că vedem oameni diferiți. Acum știu că majoritatea crede că e naturală în orice situație și mă doare inima să o dezamăgesc. Comportamentul nostru se schimbă în funcție de oamenii și situațiile cu care interacționăm. Cum suntem mai degrabă ocupați să-i judecăm observăm pe alții, nu prea avem cum să ne vedem pe noi înșine, decât dacă deținem vreun ochi de soacră detașabil, pe care să-l activăm și care să ne monitorizeze.

Personal, nu văd nimic rău în asta. Până la urmă noi hotărâm ce imagine transmitem celor din jur, ce lăsăm să se știe/vadă și ce nu. Nu suntem datori să ne deschidem ca o carte, la pagina 38, doar de dragul spectatorilor.  Nimeni nu-i tâmpit să-și etaleze defectele, frustrările sau alte porniri defectuoase. Și nu prea cred în indiferența față de restul lumii. Există acțiune și reacțiune. Ești ceea ce faci, crezi, gândești, spui etc.

Încă mai lucrez la partea cu toleranța față de oamenii din jur, fiind convinsă că nu sunt obligată să accept ceva care-mi creează disconfort. Până la urmă, secretul e să extragi de la fiecare persoană care-ți frecventează existența partea bună, partea compatibilă nevoilor tale, care-ți conferă o stare de spirit bună și care nu-ți declanșează riduri. Judecata oamenilor poate fi și bună, în sensul că nu poți trăi într-o lume a ta, chiar e nevoie ca cineva, la un moment dat, să-ți dea un ghiont și să-ți spună ”așa nu!”. Nici nu avem cum să ne corectăm singuri, fără feedback-ul din jur. Trebuie să știți știm că orice om, la un moment dat, o dă în bară grav. Fără excepții. Și nimeni n-are nevoie de reacții de genul: ”ți-am zis eu!” sau altele DELOC constructive. Cred că e printre cele mai puerile reacții, după o vârstă. Când cineva este la pământ, mai degrabă îl lași acolo, decât să-l înfunzi și mai tare cu abjecțiile tale. Mie mi-a luat câțiva ani și-o facultate de Psihologie ca să învăț asta.

Când petreci mai mult timp cu cineva care poartă masca prieteniei, ajungi la un moment dat să vezi și frânturi dincolo de ea. Oricât de mult s-ar strădui un om să ascundă ceva, are scăpări, ușor de identificat. Nu e nicio rușine să-ți fie descoperite anumite hibe, atâta timp cât tu, ca om, nu ești meschin. Există, însă, o teamă, aceea că un singur păcat te-ar putea defini pe tot parcursul vieții. Asta da prostie. A oamenilor, evident. Poți face o mie de lucruri bune și unul prost, iar lumea te va ține minte doar pentru ăla prost. De aia și măștile. Avem tendința de a arăta partea bună a noastră, dar și mici stângăcii, care să atârne greu la partea de modestie.

Să vă spun acum de ce mi se par ridicole contraexemplele. Dacă cineva își varsă cafeaua, imediat apare unul care sare pe el ca la sumo și cu un zâmbet larg spune ”eu n-am vărsat niciodată cafeaua pe mine”. Știm cu toții exemplu ăsta prost de a-ți crește valoarea în ochii celorlalți, pe necazul altuia. E cât se poate de ridicol și, din păcate, trebuie să fii suficient de inteligent ca să observi chestiile astea. E greu să înțelegem cât de diferiți suntem, că nu putem gândi la fel, că nu ne pot plăcea aceleași lucruri, că nu vrem să aparținem grupului ”fuck the rest, we are the best”, că nu avem chef să dăm explicații despre noi.

Măștile astea pe care le purtăm în fiecare situație nasc un soi de ipocrizie socială. Discutabil este gradul ecestei ipocrizii. Orice mască ai purta, până la urmă TU ești la cârmă, în spatele ei. Cu cât diferențele de comportament sunt mari, cu atât gradul de ipocrizie este mare. Există niște limite normale ale ipocriziei, minciunii, falsității și alte elemente ale comportamentului uman, problema apare atunci când acele limite sunt depășite în mod excesiv, astfel că toată lumea observă și devii penibil. Nu spui că nu judeci, dacă tu (chiar și în gând) judeci. E cam totuna. Ori îți formezi un comportament de așa natură, ori ești ipocrit.

Păstrați aceste lucruri în minte, cât timp navigați pe apele interioare ale vieții și dacă reușiți performanța de a uni măștile într-una singură, asta poate fi imaginea clară pe care o puteți arăta lumii.
Dar înainte de toate, începeți cu întrebarea:  
Cine sunt eu atunci când lumea nu mă vede?