#colectiv

Ultima dată când am avut sentimentul că puteam fi eu, a fost în martie. În timp ce zburam spre Veneția, un pilot s-a gândit să se sinucidă, trăgând după el 150 de suflete care se aflau la bordul avionului. Atenționasem părinții că mă voi deconecta total în cele 4 zile, așa că orice s-ar întâmpla în timpul ăsta, va trebui să se descurce sau să aștepte până mă întorc.

De regulă, știrile încep cu informații puține: ”un avion s-a prăbușit”.
Numai ei știu ce-au trăit până s-au clarificat știrile, mai ales că am luat legătura cu ei la vreo 6 ore după ce-am aterizat.

Dumnezeu știe de câte ori am fost în localuri cu risc gen Colectiv. De fiecare dată întram cu atitudinea “wtf – YOLO – unde-i barul”. Îmi imaginam scenarii tragice din care făceam glume, dar speram din tot sufletul să nu ni se întâmple nouă, să nu se întâmple tocmai atunci.
Când ieși la o petrecere în weekend, de obicei te deconectezi de orice și tot ce vrei să faci e să te distrezi. Nu e locul și nici momentul să strici cheful.

În ultimele zile am văzut, am ascultat și am citit absolut tot ce mi-a căzut pe mână despre tragedia de la Colectiv.
Nu prea am știut ce să fac în tot timpul ăsta. Chiar dacă am avut tabieturile de weekend, eram tot acolo.
Mă doare sufletul de suferința atâtor oameni… Mi-e frică de ce-au putut trăi. Nu cunoșteam pe nimeni, dar parcă erau de-ai noștri, din gașcă.

Mă gândesc la oamenii pe care-i iubesc și mă sufocă numai gândul că ar păți o tragedie. Să pui capul pe pernă și să nu-ți mai îmbrățișezi persoana iubită, să nu o mai săruți de noapte bună, să nu mai ieși la bere cu oamenii aceia cu care ai atât de multe de vorbit, să ți-i amintești așa cum îi știi tu și să ți-i închipui murind în chinuri.
Sunt încercări ale vieții care deja nu mai au logică. Parcă nu există criterii de departajare după care ești ales când și cum să te stingi.

Mă gândesc de câte ori am alunecat, am călcat strâmb, m-am împiedicat, de câte ori mi-am prins o mână sau un picior undeva, sau de câte ori era să dea vreo mașină peste mine. Și mă întreb cum de am scăpat. Noroc? Dumnezeu? Soartă? Eu? Oricine putea fi în locul lor. Oricine. Oricine!

Cred în Dumnezeu. Și îmi asum asta. Așa am crescut și nu-mi pare rău. Și mai cred că avem liberul arbitru. Noi, oamenii, luăm deciziile. Decidem dacă, când, cum, de ce. Dacă ne-am asuma deciziile, am înțelege mai multe. Mai cred că nu ar trebui să se investească atât de mult în lăcașele de cult. Nu cred că lui Dumnezeu îi place așa mult boieria. Nu înțeleg și nu mă interesează gradele de sfințenie ale preoților. A fi preot e un har, nu un privilegiu. Nu văd de ce ar exista o instituție a lor, mai ales că sunt puține biserici care fac ceva în folosul comunității, iar alea de regulă sunt în părțile rurale.

Au fost articole cu încărcătură emoțională mare, au fost mărturii și imagini greu de digerat. Și povestea nu s-a încheiat. Suferința continuă. Nici nu știu de unde să ai atâta putere să treci prin astfel de momente.
Mi-aș dori din toată inima să nu mai dăm și să nu mai luăm șpagă.
Mi-aș dori din toată inima să respectăm legile, regulile și normele de funcționare în societate. Să nu mai fie zmei contra curentului.
Mi-aș dori să ne plătim toți măcar asigurarea de sănătate. Costă doar 58 de lei pe lună.
Mi-aș dori să nu stricăm ceva bun.
Mi-aș dori ca doctorii să fie plătiți așa cum se cuvine, pentru că merită. Și mi-aș mai dori ca oamenii legii să fie plătiți suficient, încât să merite efortul să ne apere.
Mi-aș dori ca oamenii cu funcții importante să-și facă treaba și să fie corecți.
Mi-aș dori din toată inima să nu (mai) facem rău celor din jur. Să fim mai buni, nu doar de Crăciun.
Mi-aș dori ca oamenii să comenteze din spatele calculatorului ca și cum ar spune cuiva în față.
Mi-aș dori ca oamenii să nu mai judece ceea ce nu cunosc sau nu înțeleg.
Mi-aș dori ca oamenii să se oprească din goana după avuție și mi-aș dori să nu calce pe cadavre pentru obținerea ei. Mi-aș dori ca lumea să înțeleagă că nu poate cere, fără să dea.
Mi-aș dori ca țara asta să nu mai fie bolnavă, ci să o tratăm, să o ridicăm și să meargă cum trebuie. Funcționează doar pe baza unor mecanisme care merg împreună.
Mă bucur tare mult că voi ăștia ai mei trăiți. Mă bucur că nu mă puneți deocamdată la pământ de durere. Vă rog mult să aveți grijă de voi. Nu sunteți din întâmplare în viața mea.
Am învățat multe zilele astea.
Să fiți bine și să vă îmbrățișați oamenii iubiți astăzi, pentru că mâine nu se știe ce va fi.

965 Words

Exorcizarea socială a homosexualilor

Poporul român este, de departe, cel mai grijuliu popor. Nu cred că există oameni mai preocupați de viața celor din jur, de cum se cresc copiii, de ce ar trebui să învețe la școală, de cum ar trebui fiecare să trăiască. Românul este un adevărat expert, oricând este pregătit să-ți dea sfaturi utile, despre cum să trăiești perfect. Există niște tipare în care trebuie neapărat să te încadrezi, pentru că românul e în stare să-și scoată bârna din ochi și să-și continuie procesul de a te aduce pe calea cea bună.

Există oameni care, din lipsa multor activități sociale ce ar trebui să-i țină ocupați, se trezesc dimineața, își fac cafeaua și pun la cale planuri mărețe, de a scăpa lumea de uscături. Și pornesc ca niște adevărați războinici, cu tactici de luptă bine stabilite, fiind încrezători că victoria este a lor.

Homosexualitatea încă este inadmisibilă în mentalul românesc. Este păcat, este degradant și oamenii aceștia trebuie opriți, până nu convertesc și pe alții, ca niște sectanți ai orientării sexuale. Sunt bărbați care se simt sodomizați numai cât aud despre cineva că e gay, de parcă scopul homosexualilor este să te prindă la înghesuială și să-ți rupă curu’ în două.

Ei nici măcar nu zic Tatăl nostru, nu se duc la serviciu, nu ies la cafea, nu au nevoie de un partener de viață, nu cântă la karaoke, nu merg la școală sau alte chestii ”normale” pe care un creștin adevăral le face.
Atitudinea fanaticilor creștini nu are nicio legătură cu creștinismul. Eu îi văd ca pe niște oameni falși, care dumnezeiesc pentru că, de atâtea rugăciuni și atâta mers la biserică, au impresia că-și permit aroganțele astea. Așa cum își permit să impună moduri de viață semenilor, ca niște semizei experți.

Toți am crescut în medii vicioase, cu tot felul de tentații. A fost decizia noastră dacă le adoptăm sau nu. Un copil nu trebuie dirijat să gândească într-un anumit fel. Îl crești prost. Dacă vrea să fumeze, o să fumeze așa cum am făcut toți, ani de zile, pe ascuns. Dacă vrea să-și înceapă viața sexuală, n-ai cum să-l oprești. Nu trebuie să fie înconjurat de gay, ca să-și dea seama că e atras de același sex. Nu trebuie să-i legi Biblia de gât, pentru că tu ești un distrus, cu o viață de rahat în spate, iar acum te-ai refugiat în cele sfinte. Dacă analizezi bine, tu ai decis singur fiecare din acțiunile astea, în funcție de experiențele tale de viață. Nu-l trimiți la școală și îi bagi pe gât materiile pe care tu n-ai fost în stare să le înveți.

Mi se pare stânjenitor, ca în 2013 să se organizeze revolte împotriva orientării sexuale sau împotriva oricărui mod de viață pe care un fanatic înapoiat nu-l agreează. Un om educat, relaxat, hormonat, cu activități interesante, n-o să fie niciodată preocupat să calce în picioare modul de viață al altora.
La Muzeul Țăranului Român s-a derulat un film. Participarea era opțională, așa cum e la cinema, crâșmă etc. Nimeni nu a contactat anti gay-i și nimeni nu a fost adus acolo cu forța.

”Bunicii tăi au fost gay? Străbunicii tăi au fost gay? Noi nu venim în cluburile voastre, ce căutați aici, în locul ăsta public, cu mizeriile voastre?”.
Băi, poate că bunicii mei au fost gay și n-au avut chef să precizeze aspectul ăsta. Și chiar dacă erau gay, tot bunicii mei rămâneau.
Dincolo de natura activității sexuale pe care creștinii fanatici înapoiați o consideră singurul element descriptiv, sunt oameni. Da, tot oameni.

Știrea – o bârfă mai elevată

Ne-am obișnuit să servim relaxați în fața televizorului tot ceea ce primim. Țăranul cu Maseratti și fundul lui Boc sunt mai interesante decât orice altceva. Sexul și prostia fac ravagii în rating, pentru că ”asta se cere”. Românilor le place mai mult drama, spectacolul, prostia, ridicolul, decât ceva de care să fie mândri. S-au dat la o parte oameni și întâmplări relevante, în favoarea vieții sexuale a buruienilor sau interviurilor cu retardați.

Când cineva caută cu microfonul o știre, oare se gândește la consecințe? Chiar vrem să scoatem la iveală oameni care nu au cunoștință de cauză, care nu știu să lege două cuvinte într-un context corect și logic, care doar se plâng acolo în colțul lor, incapabili de mai mult? Nu s-a gândit nimeni că, poate, la un moment dat ASTA ar putea să ne reprezinte?
Observ din ce în ce mai mult că subiectele de știri sunt pentru cei cu opt clase sau pentru cei care sunt prea leneși să gândească pe cont propriu și dau dreptate oricui știe mai multe cuvinte. Mai grav e atunci când ăștia prind glas și urlă cât îi țin plămânii, chiar dacă habar n-au pentru ce.

Odată cu OTV-ul s-a creat plăcerea pentru dramă și scandal. Știrile nu sunt departe de țățismele din mahala. S-a adoptat chiar și un limbaj corespunzător.

Mi-e rușine de rușinea unora. Mi-e rușine de proastele care s-au cocoțat pe zăpada de pe marginea drumului, ca să scoată drama din ea. Mi-e rușine că fundul lui Boc e mai important decât multe altele. Refuz să cred că suntem un popor care vrea sânge, care e permanent nemulțumit, care e limitat, incapabil de progres. N-o să spun niciodată că aici nu se va schimba nimic. N-o să mă plâng niciodată că am preferat să dau bani pe școală, decât pe silicoane. Majoritatea NU este formată din inculți sau de țigani. Majoritatea trebuie să facă monopol, să refuze să mai primească mizerii. Nu cu astea vrem să fim informați. Avem tupeu, iar asta e bine. Dar și tupeul trebuie cultivat. Nu te revolți dacă nu ai scop, argumente și dacă nu ești în stare să le susții până la capăt.

Susțin oricând o penalizare morală și inspirată a mizeriilor pe care trebuie să le ascultăm/vedem, doar pentru că plătim un abonament de cablu. Nu toate contraexemplele sunt relevante, trebuie să fii imbecil să îți crească inima pe prostia altuia. Am avut perioada de glorie a telenovelelor, chiar nu mai simt nevoia să le revăd prin știri. Se poate să fii informat și fără să știi chiar TOT. Am învățat asta în timp și e foarte mișto. Parcă nici nu mai am așa multe riduri.

Salut detoxifierea!

La Sfântă sau la artificii?

Scriam într-un post precedent cât de mișto e la Iași odată cu începutul lunii Octombrie. În primul rând vine puhoiul de studenți, iar apoi puhoiul de pelerini. Dacă unii simt că le este invadat în vreun fel teritoriul, eu-s ok. Nu e tarlaua lu’ tata și chiar am observat că există suficient oxigen pentru toată lumea (mai ales în perioada asta a anului). De-a lungul anilor am tot încercat să înțeleg pentru ce vin: pentru Cuvioasă? pentru artificii? pentru kurtos? poate niște șoșoni de lână? Ce mai conteaza? Important e că toată lumea câștigă. Primăria câștigă din chiriile corturilor care ocupă un sfert de Iași, hotelierii bineînțeles, comercianții nu mai zic, micii se frig pe acorduri de manele, vinul curge de sub mărci de prestigiu desenate cu carioca pe carton, iar pentru cerșetori e paradis. Azi nu, dar de 14 Octombrie toată lumea se îmbunează, știți voi, ca în Ajunul Crăciunului, când și cel mai zgârcit rupe un leu pentru un pseudo olog.

Odată cu trecerea anilor, pelerinii chinuiți de frig sunt tratați din ce în ce mai bine. Am văzut că li se oferă porții de mâncare pentru care unii stau de două-trei ori la rând gândindu-se, bineînțeles, milostivi fiind, la semenii lor ale căror porții de sarmale le îngurgitează fără prea multe mustrări de conștiință. Unii au impresia că vin acolo ca la un tonomat: stau la rând, rabdă de frig, da’ și cînd se pun pe cerut! Lumea nu-și dorește mai multă credință, pentru că o are, hello? Nu-și dorește nici înțelepciune, pentru că are o vârstă înaintată, înțelepciunea a venit odată cu ea, deci fuck off. Lumea își dorește o excursie la Iaș’, să calce vreo doi în picioare ca să ajungă mai repede la Sfânta Parascheva, iar când sunt în fața sicriului, s-a terminat cu șmecheria. Devin robii lui Dumnezeu. Și încep crucile lungi și dese. Și le mai lipsește un cronometru, pentru că nimeni nu mai vrea să se dezlipească de acolo. Probabil că în mintea lor ceva le dă cu virgulă. Cum adică? Au înghețat șasă ore la coadă ca să stea doar UN MINUT la Sfântă? Nu, nu. Așa ceva nu se poate. Niciun cretin nu s-a gândit că rândul poate merge mai repede dacă nu rămân disperații ăia uitați în mitropolie.

Dacă anul trecut se bătea lumea cu sarmale, anul ăsta erau să dărâme racla. Probabil din prea multă credință. Lumea nu prea mai știe ce-i aia. Ori se uită la vecinul șaormist (căruia parcă-i merge mai bine) și-și dă seama că moare de foame cu credința, ori și-a cam pierdut răbdarea și iese la suprafață ipocrizia. Educația clar le lipsește, altfel nu s-ar mai comporta ca niște sălbatici. Se bat ca niște isterici de la aghiazmă chiar dacă e evident că ajunge pentru toată lumea. Ar trebui să li se facă, dom’le, un instructaj când întră în curtea mitropoliei. Să scrie acolo mare: ”Țărane, ești credincios dacă:”.

Nu înțeleg ce caută ieșenii la coadă. Fraților, o aveți lângă voi în celelalte 351 de zile. Serios, chiar e cazul să ocupați spațiul odată cu pelerinii?

Cel mai tare mă scoate din minți credinciosu’ de ocazie. Dacă își mișcă curu’ la biserică mai des, are impresia că deține tot dreptul să dumnezeiască de luni până vineri. Dacă se uită cineva la el, pac, își face cruce sau ajută pe cineva. Altfel, merge pe cea mai cretină idee: “da’ ce? pe mine m-ar ajuta cineva?”. Vedeți, totul e un exchange. Dacă el în viață nu a fost ajutat, nu ridică un deget pentru nimeni. Ca să facă o faptă bună, trebuie mai întâi să primească. Și chiar dacă primește, tot un bou e: spune că a realizat singur. Credinciosul de ocazie face ce are chef: bea, fumează, curvărește, fură, minte, face rău, înjură etc, pentru că, în mintea lui cretină, totul se rezolvă cu un pomelnic și-o lumânare.

Cea mai tare fază care se întâmplă în fiecare an e lupta dintre vocile preoților și ale celor care suțin concertele, care-s cam la câteva sute de metri distanță. E o nebunie completă. Pe 14 Octombrie lumea iese la concert și la artificii, nu prea are chef de Sfântă. Pe de-o parte sunt trupele alea ieftine care costă cât artificiile, pe de altă parte sunt preoții care încearcă să țină o slujbă. Seara se încheie cu o burtă plină de mici, iar pe 15 deja încep să-și strângă fustele și să plece.

Asta se întâmplă de ani de zile. Se știe pe de rost cursul evenimentelor. Sunt chiar surprinsă că nu a venit Iris. Aș fi putut să jur că și anul ăsta calcă pe-aici. Dar nici cu Nick Kamarera, Alex Velea, DJ David & Dony, Narcotic Sound sau Mandinga. Serios, ăștia nu-s un motiv serios să ies din casă. Pare rău.

Ghiveci de toamnă

Mă gândeam cu nostalgie, în timp făceam scurtă la arătător din cauza mesajelor spam, cât de frumos e începutul toamnei la Iași. Orașul prinde viață odată cu începutul anului universitar. Sute de studenți pășesc într-o nouă etapă a vieții lor, o etapă de care eu nu m-aș fi despărțit niciodată. Nimic nu se compară cu anii studenției. I-am trăit din plin, nu m-am grăbit să-i las în urmă, cursurile mă fascinau, trăiam emoțiile dinaintea examenelor, entuziasmul plusului de creativitate la proiectele pe care le pregăteam, pauzele de cafea cu colegii, profesorii faini de care mi-e dor și prietenii care mi-au rămas după absolvire.

Era interesant. Dacă eram bogată, probabil făceam facultăți toată viața. Le învățam pe toate. Numai să nu mă despart de amfiteatre. Îi cam invidiez pe ăștia mici care-și fac ghiozdanul pe mâine și-mi vine să-i urechesc pe cei care nu stau cu burta pe carte. Dar să nu bulversăm nostalgia.

Dacă invazia studenților îl face să prindă viață, Iașul devine și mai agitat de zilele lui. Timp de vreo două săptămâni e nebunie. Toată lumea știe ce va fi. E identic în fiecare an. Tarabe, blănuri, piei, mici, fum, cântări, bliz blizuri, oale, țigăneală, carusel, artificii și, la un moment dat, unii își mai amintesc și de ziua Cuvioasei Parascheva. Dacă te chinui să vezi partea bună a lucrurilor, s-ar putea chiar să-ți placă zilele astea. În situațiile de genul mă transform într-un soi de flower power, și-s OK. Chiar și dacă o să cânte Iris. Serios. Îmi place, dar nu cred că e un oraș mai exasperat de formația asta, ca Iașul. Aș prefera-o pe Sofia Vicoveanca. Sau pe Mirabela Dauer. Orice altceva, în numele diversificării!

La un moment dat trece frenezia zilelor Iasului și se apropie Crăciunul. Doamne, cât iubesc perioada aia! Să stau cu nasul lipit de geam, cu o ceașcă de ceai fierbinte și să bat câmpii cu gânduri și vise… Îmi place să fac listă de cadouri, planuri, să fie o atmosferă veselă, dar nu forțată special pentru zilele de Crăciun. Să fie ceva molipsitor pentru tot anul. Nu am să înțeleg niciodată de ce trebuie să ne forțăm iubirea de Sfântul Valentin și bunătatea de Crăciun. De ce nu poate fi o stare de spirit permanentă? Oricât de agitată ar fi viața cotidiană, cred cu tărie că avem și timp, și energie pentru bunătate și iubire pe tot parcursul anului.

Și apoi se mai termină un an. Trec repede, mult prea repede. Sau…poate noi ne grăbim? Dacă i-am lua ca atare, poate că nu am avea motive să fim triști că îmbătrânim. Eu am o plăcere deosebită să mă bucur de tot ce se poate din jurul meu. Și dacă intervin viermișori care încearcă să strice asta, e ok. Am resurse suficiente care să mă facă să merg mai departe :)

Cine-a pus sexul în film

Cinematograful era tânăr când se proiectau primele producții deschise la șliț pe la petrecerile de bărbați. Sofisticatele filme erotice au apărut după cinstitele filme porno, denumirile fiind cam stângace; astfel că, în America se numeau stag films (filme pentru burlaci), în Franța nu se mai știe sigur dar la un moment dat s-au rebotezat simplu în french films. În ciuda revoluției sexuale din anii ’60-’70, Franța a cam suferit de pe urma cenzurii cinematografice, rămânând mult în urma literaturii.

Primul scandal legat de conținutul erotic al unui film (și aici nu vorbim despre nuditate) s-a declanșat în 1972, odată cu apariția filmului Ultimul Tango la Paris. În ciuda eforturilor disperate ale lui Bertolucci de a face o artă din buci, e un film plictisitor, cu o poveste penibilă.

Doi ani mai târziu a apărut un film ce avea să producă reacții incendiare, dovedind că este o adevărată capodoperă, întrucât doar substanța este suficient de frapantă pentru a rămâne în memoria oricui. Marea crăpelniță, căci de el este vorba, face parte dintr-o ”familie” de filme obligatorii pentru a înțelege de ce cinematograful, vorbind despre viață, nu putea exclude sexul și de ce, incluzând sexul, nu putea exclude moartea. Salo, Imperiul simțurilor, Bucătarul, hoțul, soția lui și amantul ei și Idioții sunt filme care provoacă reacții puternice, respingătoare, de groază și dezgust, însă sunt preferabile plictiselii porno.

În timp, sexul a devenit produs pur și simplu, care se poate practica oriunde. De la filmele cu puțin sex s-a ajuns la filme cu mult sex și apoi la sexuri cu puțin film. Cea care a șocat maxim, făcând felație pe bune în Diavolul din corp, a fost Marushka Detmers, ca să nu mai spun că asta se întâmpla prin anii ’80. Erotismul interesant se pierde în filmele de duzină. O poveste proastă nu poate deveni un film bun dacă se aruncă la mișto scene de sex. Rămâne un film prost cu sex inutil.

Există filme explicite dar lipsite de substanță, există filme subtile care, însă, nu te fac deloc curios. Abuzul de sex strică tot. Ar trebui folosit ca pe un condiment rar, dar na, unii mănâncă mai piperat :)

Despre bârfă ca la carte

Există bârfe și discuții răuvoitoare. Psihologii le-au analizat și pe unele, și pe altele și au ajuns la o concluzie interesantă. Nu atât bârfele, cât mai ales discuțiile răutacioase sunt nocive. Persoanele care manifestă o predilecție pentru asemenea discuții au probleme psihice. Bârfa se naște din dorința fiecăruia de a abate atenția de la sine către ceilalți. În plus, discuțiile despre alții ne fac să ne detașăm de lucrurile care ne fac să ne simțim inferiori. Bârfele și discuțiile răuvoitoare merg împreună: primele păstrează legătura cu realitatea, celelalte se pot asocia cu minciuna și calomnia. Cei care bârfesc nu vor să își distrugă în totalitate victima, ci vor să scoată la iveală ceea ce ei consideră că este adevarata identitate.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

De vacanță

Eram convinsă că în veci nu voi mai călca pe malul mării noastre infecte, dar când ai o companie plăcută poți merge și în Papua Noua Guinee, așa că am plecat la drum entuziasmată. Am găsit în Constanța un apartament cu trei camere care avea să găzduiască șasă oameni. Cum îmi place să marchez un loc imediat, am fost primii care ne-am ales camera. Era ok, după ce am dat jos un perete de icoane. N-am nimic împotriva lor, să nu mă înțelegeți greșit, dar parcă era un lăcaș de cult și ce avea să urmeze nu se putea întâmpla sub atâția ochi sfinți. M-a fascinat biblioteca din cameră. Foarte multe cărți interesante, dar vacanța noastră era prea scurtă pentru asta. Generație denaturată, mai bine un whisky decât Eliade. În schimb, un dicționar de psihologie mi-a fost o companie plăcută #pebuda.

Marea e la fel cum o știți: superbă. Oamenii o strică, dar mereu ăl de-alături e vinovat. Bine, fie vorba între noi, când intrarea la budă costă 2 lei, la numărul unu îi mai dai drumul și în mare. Nu, nu zic din propria experiență, pentru că-s fată simțită și nici nu m-am îndurat să mă scald cu totul. Mă cam ia cu ipohondrie când văd în mare tot felul de chestii care sunt destinate wc-ului sau coșului de gunoi. Mi-am dat seama că afacerea cu wc-ul pe plajă e a dracului de profitabilă! La mare se fac bani din orice. Și vă dau doar o cifră de profit dintr-o zi: 45 milioane dă euro. Cu impozitele de rigoare, evident. Fac mișto, evident.

Dacă în mod normal un om trăiește OK cu 700 lei pe lună, la mare îți ajung fix pe o măsea și-un incisiv, pentru 4 zile. Oricât de econom ai fi, nu prea ai șanse să te întorci și tu acasă cu bani măcar de-o șaorma. Partea nasoală e că niciodată nu știi exact pe ce s-au dus. Zici că ai dat 3 lei pe un porum fiert, 80 de bani pe-o gogoașă și așa te trezești că gata banii! Mă rog, când e vorba de vacanță cred că suntem cu toții de acord cu asta: spend and dont judge.

În ciuda mizeriei și a tuturor tentațiilor care te fac să scoți toți banii din buzunar, e bine la mare, e bine în vacanță. E bine când te detașezi de orice și e bine când simți că ești fericit. Iar apoi regretele nu-și au locul. Următoarea destinație, dacă-mi conving bestia, va fi Delta. Deja am început să bat din picioare ca un copil râzgâiat, acum așteptăm momentul oportun. Până atunci mă bucur din plin de tot ce e bun și frumos în jurul meu și știu că mă iertați pentru lungul chiul de pe blog :P

Cu bine, dragilor! Acum că mi-am scos condeiul de la naftalină, poate o să-l folosesc mai des :)

Medalia maternității

După ce a dat Ceaușescu decretul prin care interzicea avorturile în România, între 1967 și 1972 s-au născut aproximativ două milioane de decreței. Mamele care aveau peste 5 copii primeau atât o medalie a maternității, cât și o sumă măricică de bani lunar. Titlul de “mamă-eroină”, precum şi ordinul “Gloria maternă” şi “Medalia maternităţii” s-au acordat în România începând cu 1954. Atât ordinul, cât şi medalia au fiecare câte trei clase. Printr-un decret din 1985, regimul se aştepta ca numărul copiilor de la o femeie să crească de la 4, la 5. Naşterea a 5 copii conferea mamei “Medalia maternităţii” – clasa a doua, iar pentru a primi titlul de “Mamă-eroină”, o femeie trebuia să aibă cel puţin 10 copii. După 4 copii fiecare mamă lua în jur de 200 de lei, apoi 400, iar după al zecelea, primea 500 de lei.

Titlul de ”mamă eroină” era una dintre cele mai înalte distincții pentru o femeie pe vremea comunismului, însă regimul actual nu prea le mai bagă în seamă. Mai mult, nici la pensie nu au dreptul. Mă ia cu emoții când aud vorbele de astăzi ale unei eroine ”Se pare că, pentru conducători, nu contează că o viaţă întreagă am muncit să dau ţării oameni sănătoşi, buni de muncă!”. Majoritatea e prea ignorantă pentru semnificația acestor vorbe.

Astăzi am avut și eu ocazia să văd o medalie a maternității, pentru că n-au fost femei așa eroine în arborele meu genealogic și, deci, n-avea cum să figureze la moștenire. Când mi-am făcut documentația pentru articolul ăsta am dat numai peste anunțuri de pe Okazii :) Se dau cu 50-100 de lei. Pentru mine sunt priceless. Numai când mă gândesc la istoria lor și încărcătura emoțională…dar, mă rog.

P.S. iPhone-ul e cam varză la poze, dar îmi era lene să fur alte poze de pe net.

Unde-s cele mai stresate femei din lume?

Da, s-a făcut un studiu pe 6500 de femei din 21 de țări și s-a dovedit că indiencele-s cele mai stresate femei ”din lume” [chestia asta e la fel de stupidă ca atunci când zici că Andreea Marin e cea mai frumoasă femeie din România, de parcă toate româncele au fost văzute].
Pe românce nu cred că le-a întrebat nimeni dacă și cât sunt de stresate. Dar hai să vedem lista cu stresate, pe nații:

India (87%)
Mexic (74%)
Rusia (69%)
Brazilia (67%)
Spania(66%)
Franța (65%)
Africa de Sud (64%)
Italia (64%)
Nigeria (58%)
Turcia (56%)
U.K. (55%)
U.S.A. (53%)
Japonia (52%)
Canada (52%)
Australia (52%)
China (51%)
Germania (47%)
Thailanda(45%)
Korea de Sud (45%)
Malaezia (44%)
Sweden (44%)